Wednesday, November 30, 2011
Sunday, November 27, 2011
Invata de la ape sa ai statornic drum,
Invata de la flacari ca toate-s numai scrum
Invata de la umbra sa taci si sa veghezi,
Invata de la stanca cum neclintit sa crezi
Invata de la soare cum trebuie s-apui
Invata de la piatra cat trebuie sa spui
Invata de la vantul ce adie pe poteci
Cum trebuie prin lume, de linistit sa treci.
Invata de la toate, caci toate sunt surori
Cum treci frumos prin viata, cum poti frumos sa mori
Invata de la vierme, ca nimeni nu-i uitat
Invata de la nufar sa fii mereu curat.
Invata de la vultur, cand umerii ti-s grei
Si du-te la furnica sa vezi povara ei
Invata de la greier, cand singur esti sa canti
Invata de la luna sa nu te inspaimanti
Invata de la pasari sa fii mai mult in zbor
Invata de la toate ca totu-i trecator
Ia seama, fiu al jertfei prin lumea-n care treci
Sa inveti din tot ce piere, tu sa traiesti in veci
Invata de la flacari ca toate-s numai scrum
Invata de la umbra sa taci si sa veghezi,
Invata de la stanca cum neclintit sa crezi
Invata de la soare cum trebuie s-apui
Invata de la piatra cat trebuie sa spui
Invata de la vantul ce adie pe poteci
Cum trebuie prin lume, de linistit sa treci.
Invata de la toate, caci toate sunt surori
Cum treci frumos prin viata, cum poti frumos sa mori
Invata de la vierme, ca nimeni nu-i uitat
Invata de la nufar sa fii mereu curat.
Invata de la vultur, cand umerii ti-s grei
Si du-te la furnica sa vezi povara ei
Invata de la greier, cand singur esti sa canti
Invata de la luna sa nu te inspaimanti
Invata de la pasari sa fii mai mult in zbor
Invata de la toate ca totu-i trecator
Ia seama, fiu al jertfei prin lumea-n care treci
Sa inveti din tot ce piere, tu sa traiesti in veci
Se povesteste ca intr-o zi din vremuri demult apuse un om a trebuit
sa faca o calatorie intr-o tara indepartata, aflata peste mari si tari.
In drumul sau a intalnit tot felul de oameni, cu obiceiuri mai mult sau mai putin asemanatoare. Si-a amintit pentru tot restul vietii de unul dintre acestea.
Era dimineata cand a zarit in departatre turnurile unei cetatii. Pana sa ajunga in apropierea ei se facuse deja pranzul, si cum in partea dreapta a drumului se afla un cimitir ingrijit, cu pomi umbrosi si flori frumos parfumate, omul s-a hotarat sa faca un scurt popas.
Pasind catre o banca pe care o zarise in apropiere, omul a citit ceea ce era scris pe cruci… “A trait sase ani, trei luni si patru zile”… “A trait unsprezece ani, doua luni si cinci zile”… “A trait trei ani, patru luni si patru zile”… “A trait noua ani, opt luni si doua zile”…
S-a intristat crezand ca nimerise intr-un cimitir pentru copii, si unul dintre locuitorii cetatii l-a vazut si a intrebat:
-De ce esti atat de trist, ai pe cineva din familie ingropat aici? Mama, tatal poate…?”
-Cum s-ar putea una ca asta, doar vad ca aici sunt ingropati numai copii!
-Nu… doar ca, vezi… noi cand ne nastem primim fiecare cate un carnetel. La inceput tin socoteala parintii pentru noi, apoi scriem singuri… de fiecare data cand ne-am bucurat si pentru cat timp… iar cand unul dintre noi se duce, familia aduna timpul pe care l-a petrecut bucurand-se… si asta este ceea ce vezi tu scris aici.
-Timpul pe care l-ati petrecut bucurandu-va…
-Da, pentru noi doar asta conteaza!
Daca ar fi fost sa ai un astfel de carnetel, tu cati ani, cate luni si cate zile crezi ca ai fi adunat in el pana acum? Oricata bucurie ai adunat si ai daruit pana acum, iti doresc sa traiesti… pana la adanci batranete!
In drumul sau a intalnit tot felul de oameni, cu obiceiuri mai mult sau mai putin asemanatoare. Si-a amintit pentru tot restul vietii de unul dintre acestea.
Era dimineata cand a zarit in departatre turnurile unei cetatii. Pana sa ajunga in apropierea ei se facuse deja pranzul, si cum in partea dreapta a drumului se afla un cimitir ingrijit, cu pomi umbrosi si flori frumos parfumate, omul s-a hotarat sa faca un scurt popas.
Pasind catre o banca pe care o zarise in apropiere, omul a citit ceea ce era scris pe cruci… “A trait sase ani, trei luni si patru zile”… “A trait unsprezece ani, doua luni si cinci zile”… “A trait trei ani, patru luni si patru zile”… “A trait noua ani, opt luni si doua zile”…
S-a intristat crezand ca nimerise intr-un cimitir pentru copii, si unul dintre locuitorii cetatii l-a vazut si a intrebat:
-De ce esti atat de trist, ai pe cineva din familie ingropat aici? Mama, tatal poate…?”
-Cum s-ar putea una ca asta, doar vad ca aici sunt ingropati numai copii!
-Nu… doar ca, vezi… noi cand ne nastem primim fiecare cate un carnetel. La inceput tin socoteala parintii pentru noi, apoi scriem singuri… de fiecare data cand ne-am bucurat si pentru cat timp… iar cand unul dintre noi se duce, familia aduna timpul pe care l-a petrecut bucurand-se… si asta este ceea ce vezi tu scris aici.
-Timpul pe care l-ati petrecut bucurandu-va…
-Da, pentru noi doar asta conteaza!
Daca ar fi fost sa ai un astfel de carnetel, tu cati ani, cate luni si cate zile crezi ca ai fi adunat in el pana acum? Oricata bucurie ai adunat si ai daruit pana acum, iti doresc sa traiesti… pana la adanci batranete!
Sotia mea mi-a recomandat sa ies cu o alta femeie.
"Tu stii ca o iubesti !" - îmi zise intr-o zi, luându-ma prin surprindere. "Viata este foarte scurta, dedica-i timp "...
- "Dar eu te iubesc pe tine ", am protestat.
- "Stiu, dar o iubesti si pe Ea, deasemenea".
Cealalta femeie pe care sotia mea dorea sa o vizitez era Mama mea, vaduva de niste ani, dar serviciul si copiii mei faceau ca sa o vizitez numai ocazional.
In seara asta am sunat-o sa o invit la cina si la film.
- "Ce s-a întâmplat ? Esti bine ?" m-a întrebat.
Mama mea este tipul de femeie pe care, o chemare seara târziu, noaptea, sau o invitatie surpriza este un indiciu de veste rea.
- "Am crezut ca ar fi placut sa petrec ceva timp cu Tine", am raspuns, "amândoi, singuri...ce parere ai ?".
Reflectând un moment la asta, zise:
- "Mi-ar place foarte mult"...
Vineri, in timp ce conduceam, dupa serviciu, sa o iau, ma simteam nervos, nervozitatea care precede o întâlnire... Si, pentru Dumnezeu !, când am sosit la casa ei, am vazut ca si Ea era foarte emotionata !
Ma astepta in poarta, îmbracata în vechiul ei palton, îsi încretise parul si îmbracase o rochie cu care sarbatorise ultima aniversare de nunta; fata ei râdea si iradia lumina ca un înger.
"Le-am spus prietenelor mele ca o sa ies cu fiul meu si au fost foarte emotionate" - îmi povesti urcând in masina.
Am fost la un restaurant nu foarte elegant, dar foarte primitor. Mama mea se sprijini de bratul meu ca si cum era "Prima Doamna a Natiunii".
Dupa ce ne-am asezat, a trebuit sa-i citesc meniul. Ochii ei vedeau numai literele mari.
Pe la mijlocul listei, mi-am ridicat privirea spre ea, Mama mea, asezata pe partea cealalta a mesei, doar ma privea. Un surâs nostalgic se vedea pe buzele ei.
-"Când erai micut, eu eram cea care iti citea meniul. Iti amintesti ?".
- "Atunci, e momentul sa te relaxezi si sa-mi permiti sa-ti înapoiez favoarea", am raspuns.
In timpul cinei am avut o conversatie agreabila, nimic extraordinar, doar ne-am pus la zi unul cu viata celuilalt. Am vorbit atâta, ca am pierdut filmul.
- "Voi iesi cu tine altadata, dar numai daca ma lasi sa te invit eu ", spuse mama mea.
Când am dus-o acasa îmi parea rau ca ne desparteam, am sarutat-o, am îmbratisat-o si i-am spus cât o iubesc.
- "Cum a fost întâlnirea?" a vrut sa stie sotia mea când m-am întors in noaptea aceea.
- "Foarte placuta, iti multumesc", am privit-o recunoscator spunându-i, mult mai mult decât mi-am imaginat".
Câteva zile mai târziu Mama mea muri de un infarct; totul a fost atât de rapid, ca nu am putut face nimic.
Dupa putin timp am primit un plic de la restaurantul unde cinasem cu Mama. Continea o nota care spunea :
Cina este platita anticipat, eram aproape sigura ca nu voi putea fi aici, oricum am platit pentru tine si sotia ta...., niciodata nu vei putea întelege ce a însemnat noaptea aceea pentru mine.... TE IUBESC ! Mama ta.
In acest moment am înteles importanta de a spune la timp TE IUBESC si de a le oferi fiintelor noastre dragi timpul (spatiul) pe care îl merita.
Daca Mama ta traieste... distreaz-o !
Daca nu... aminteste-ti-o !
"sunt o mie de feluri de a pierde o zi, insa niciunul de a o intoarce inapoi"
"Tu stii ca o iubesti !" - îmi zise intr-o zi, luându-ma prin surprindere. "Viata este foarte scurta, dedica-i timp "...
- "Dar eu te iubesc pe tine ", am protestat.
- "Stiu, dar o iubesti si pe Ea, deasemenea".
Cealalta femeie pe care sotia mea dorea sa o vizitez era Mama mea, vaduva de niste ani, dar serviciul si copiii mei faceau ca sa o vizitez numai ocazional.
In seara asta am sunat-o sa o invit la cina si la film.
- "Ce s-a întâmplat ? Esti bine ?" m-a întrebat.
Mama mea este tipul de femeie pe care, o chemare seara târziu, noaptea, sau o invitatie surpriza este un indiciu de veste rea.
- "Am crezut ca ar fi placut sa petrec ceva timp cu Tine", am raspuns, "amândoi, singuri...ce parere ai ?".
Reflectând un moment la asta, zise:
- "Mi-ar place foarte mult"...
Vineri, in timp ce conduceam, dupa serviciu, sa o iau, ma simteam nervos, nervozitatea care precede o întâlnire... Si, pentru Dumnezeu !, când am sosit la casa ei, am vazut ca si Ea era foarte emotionata !
Ma astepta in poarta, îmbracata în vechiul ei palton, îsi încretise parul si îmbracase o rochie cu care sarbatorise ultima aniversare de nunta; fata ei râdea si iradia lumina ca un înger.
"Le-am spus prietenelor mele ca o sa ies cu fiul meu si au fost foarte emotionate" - îmi povesti urcând in masina.
Am fost la un restaurant nu foarte elegant, dar foarte primitor. Mama mea se sprijini de bratul meu ca si cum era "Prima Doamna a Natiunii".
Dupa ce ne-am asezat, a trebuit sa-i citesc meniul. Ochii ei vedeau numai literele mari.
Pe la mijlocul listei, mi-am ridicat privirea spre ea, Mama mea, asezata pe partea cealalta a mesei, doar ma privea. Un surâs nostalgic se vedea pe buzele ei.
-"Când erai micut, eu eram cea care iti citea meniul. Iti amintesti ?".
- "Atunci, e momentul sa te relaxezi si sa-mi permiti sa-ti înapoiez favoarea", am raspuns.
In timpul cinei am avut o conversatie agreabila, nimic extraordinar, doar ne-am pus la zi unul cu viata celuilalt. Am vorbit atâta, ca am pierdut filmul.
- "Voi iesi cu tine altadata, dar numai daca ma lasi sa te invit eu ", spuse mama mea.
Când am dus-o acasa îmi parea rau ca ne desparteam, am sarutat-o, am îmbratisat-o si i-am spus cât o iubesc.
- "Cum a fost întâlnirea?" a vrut sa stie sotia mea când m-am întors in noaptea aceea.
- "Foarte placuta, iti multumesc", am privit-o recunoscator spunându-i, mult mai mult decât mi-am imaginat".
Câteva zile mai târziu Mama mea muri de un infarct; totul a fost atât de rapid, ca nu am putut face nimic.
Dupa putin timp am primit un plic de la restaurantul unde cinasem cu Mama. Continea o nota care spunea :
Cina este platita anticipat, eram aproape sigura ca nu voi putea fi aici, oricum am platit pentru tine si sotia ta...., niciodata nu vei putea întelege ce a însemnat noaptea aceea pentru mine.... TE IUBESC ! Mama ta.
In acest moment am înteles importanta de a spune la timp TE IUBESC si de a le oferi fiintelor noastre dragi timpul (spatiul) pe care îl merita.
Daca Mama ta traieste... distreaz-o !
Daca nu... aminteste-ti-o !
"sunt o mie de feluri de a pierde o zi, insa niciunul de a o intoarce inapoi"
Un batrân tâmplar se afla în pragul pensionarii.
Era înca în putere de aceea patronul sau îl mai dorea la lucru în echipa sa.
Cu toate acestea batrânul era hotarât sa se retraga, pentru a duce o viata mai linistita alaturi de familie.
Renunta la un salariu bunicel dar prefera linistea.
Cu parere de rau pentru pierderea unui mester asa de priceput, patronul îi ceru sa mai construiasca doar o singura casa.
Batrânul accepta, însa nu mai punea suflet în ceea ce facea.
Chema ajutoare nepricepute si folosea scânduri nepotrivite. Si lui îi era rusine de cum arata ultima lucrare.
Când în cele din urma o ispravi, patronul veni sa o vada. Îi darui tâmplarului cheia de la intrare, zicându-i:
"Aceasta este casa ta, darul meu pentru tine!"
Tâmplarul ramase uimit. Ce mare rusine! Daca ar fi stiut ca îsi zideste propria casa, atunci ar fi facut-o cu totul altfel. Asa e si cu noi.
Ne construim vietile, punând în ele adeseori nu tot ceea ce e mai bun. Apoi, cu uimire, realizam ca trebuie sa traim în casa care tocmai ne-am construit-o. Daca am putea-o reface, am face-o mult diferita. Însa nu ne putem întoarce înapoi. Ia aminte! Tu esti tâmplarul. În fiecare zi bati un cui, asezi o scândura sau ridici un perete. Viata e întocm ai cum ti-o cladesti.
Alegerea pe care o faci azi zideste casa în care vei locui mâine.
Era înca în putere de aceea patronul sau îl mai dorea la lucru în echipa sa.
Cu toate acestea batrânul era hotarât sa se retraga, pentru a duce o viata mai linistita alaturi de familie.
Renunta la un salariu bunicel dar prefera linistea.
Cu parere de rau pentru pierderea unui mester asa de priceput, patronul îi ceru sa mai construiasca doar o singura casa.
Batrânul accepta, însa nu mai punea suflet în ceea ce facea.
Chema ajutoare nepricepute si folosea scânduri nepotrivite. Si lui îi era rusine de cum arata ultima lucrare.
Când în cele din urma o ispravi, patronul veni sa o vada. Îi darui tâmplarului cheia de la intrare, zicându-i:
"Aceasta este casa ta, darul meu pentru tine!"
Tâmplarul ramase uimit. Ce mare rusine! Daca ar fi stiut ca îsi zideste propria casa, atunci ar fi facut-o cu totul altfel. Asa e si cu noi.
Ne construim vietile, punând în ele adeseori nu tot ceea ce e mai bun. Apoi, cu uimire, realizam ca trebuie sa traim în casa care tocmai ne-am construit-o. Daca am putea-o reface, am face-o mult diferita. Însa nu ne putem întoarce înapoi. Ia aminte! Tu esti tâmplarul. În fiecare zi bati un cui, asezi o scândura sau ridici un perete. Viata e întocm ai cum ti-o cladesti.
Alegerea pe care o faci azi zideste casa în care vei locui mâine.
Ce ai alege dintre “Intoarce si celalalt obraz” si “legea
talionului”? Dintre seductia razbunarii si o iertare promovata prin
dulcegarii neintelese? Din timpuri indepartate pana in prezent, asistam
la lupta strasnica dintre instinctele naturale si perceptele morale.
De ce n-ar fi razbunarea prima noastra alegere? De parca nu ar prolifera atat de firesc in mediul nostru de viata… De la telenovele pana la super-productii, suntem inconjurati de imagini incurajatoare -spartani cu priviri incruntate, eroi cu brate de fier, femei ucigatoare etc care smulg admiratia noastra prin incrancenarea cu care-si pun la punct adversarii.
De ce sa nu ne razbunam? Avem atatea motive- jigniri, deposedari etc- dar pana la urma nu acestea explica de ce alegem calea razbunarii. Motivele interioare sunt putin diferite fata de ce invocam in societate. Ne razbunam uneori pentru ca ni se pare echitabil, indiferent cu ce sau cu cat s-a gresit fata de noi. Consideram ca e dreptul nostru sa dovedim ca avem dreptate. Ne mai razbunam si pentru ca suntem incurajati sa platim cu aceeasi moneda sau pur si simplu pentru ca ne sta in putinta.
Daca le privim mai de aproape, justetea lor incepe sa schioapete: faptul ca te razbuni in incercarea de a dovedi ca ai dreptate, arata ca dreptatea aceea nu e destul de puternica prin sine insasi; chiar daca se spune “Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, pana la urma “Ochiul pentru ochi a orbit lumea (M. Gandhi)”, iar cand ne razbunam doar pentru ca putem nu inseamna ca suntem si puternici.
“Razbunare” e un cuvant taios care cere si un ton pe masura. Numai rostindu-l in gand, trezeste o rezonanta puternica. Multi practica razbunarea fara sa recunoasca, inlocuind cuvantul cu expresii echivalente precum “a echilibra balanta”. Acestea incearca sa astearna o anumita liniste in moralul unui om care provoaca rani pentru vindecarea celor personale.
Si cu toate acestea, ati vazut multi oameni fericiti dupa ce si-au implinit razbunarea? Daca da, atunci ne putem pune cateva intrebari despre nivelul moral la care poti gasi fericire in raul altuia.
Razbunarea nu e o cale fara intoarcere si nici nu trebuie sa traim dupa scenariile pistolarilor, mercenarilor, victimelor-devenite-criminali etc pe care ni le vand peliculele rasuflate. Pe de alta parte, este de inteles ca, printre clisee vandabile, alternativa nu-i usor de vazut.
Nu suntem mai puternici prin razbunare- consumul de energie nervoasa ne iroseste fortele pe care in mod normal le-am folosi ca sa ne cautam echilibrul- pe temelia caruia se construieste o personalitate integra.Nu putem creste moral rupand coloana vertebrala a altuia, chiar daca loviturile aceluia ne-au tintit inainte pe noi. Nu obtinem satisfactie din suferinta, mai ales daca pretindem ca avem caracter.
Asa ca, refuza cupa de otrava pe care ti-o intinde furia, fugi de intoxicarea cu prejudecati, cauta sa iti cunosti trairile si vei realiza ca ele sunt reactii la propriile tale credinte, nu la gesturile si amenintarile exterioare.
Este o mare putere sa te cunosti si sa te intelegi pe tine insuti- poti vedea cu obiectivitate ce lipsa sau ce durere ti-a provocat fapta celuilalt. Ce se intampla in exterior ne afecteaza atunci cand are corespondenta cu ceva ce exista deja in lumea noastra launtrica.
Ura este un test greu de trecut ce se naste adesea ca reactie de aparare. Fii constient de propriile slabiciuni si le vei intelege si pe ale celuilalt. Pasul urmator este sa il ierti: relele facute nu sunt niciodata indiciul unui suflet fericit.
Razbunandu-te, nu ai garantia ca il vei face pe celalalt sa sufere- in lumea subiectiva exista prea multe variabile, si poti provoca fara voie victime colaterale. Poate ca cel mai mare deserviciu adus de razbunare este ca iti stirbeste din propria integritate.
Sa traiesti implinit, in ciuda tuturor inamicilor si sicanelor, este probabil cea mai mare razbunare.
De ce n-ar fi razbunarea prima noastra alegere? De parca nu ar prolifera atat de firesc in mediul nostru de viata… De la telenovele pana la super-productii, suntem inconjurati de imagini incurajatoare -spartani cu priviri incruntate, eroi cu brate de fier, femei ucigatoare etc care smulg admiratia noastra prin incrancenarea cu care-si pun la punct adversarii.
De ce sa nu ne razbunam? Avem atatea motive- jigniri, deposedari etc- dar pana la urma nu acestea explica de ce alegem calea razbunarii. Motivele interioare sunt putin diferite fata de ce invocam in societate. Ne razbunam uneori pentru ca ni se pare echitabil, indiferent cu ce sau cu cat s-a gresit fata de noi. Consideram ca e dreptul nostru sa dovedim ca avem dreptate. Ne mai razbunam si pentru ca suntem incurajati sa platim cu aceeasi moneda sau pur si simplu pentru ca ne sta in putinta.
Daca le privim mai de aproape, justetea lor incepe sa schioapete: faptul ca te razbuni in incercarea de a dovedi ca ai dreptate, arata ca dreptatea aceea nu e destul de puternica prin sine insasi; chiar daca se spune “Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, pana la urma “Ochiul pentru ochi a orbit lumea (M. Gandhi)”, iar cand ne razbunam doar pentru ca putem nu inseamna ca suntem si puternici.
“Razbunare” e un cuvant taios care cere si un ton pe masura. Numai rostindu-l in gand, trezeste o rezonanta puternica. Multi practica razbunarea fara sa recunoasca, inlocuind cuvantul cu expresii echivalente precum “a echilibra balanta”. Acestea incearca sa astearna o anumita liniste in moralul unui om care provoaca rani pentru vindecarea celor personale.
Si cu toate acestea, ati vazut multi oameni fericiti dupa ce si-au implinit razbunarea? Daca da, atunci ne putem pune cateva intrebari despre nivelul moral la care poti gasi fericire in raul altuia.
Razbunarea nu e o cale fara intoarcere si nici nu trebuie sa traim dupa scenariile pistolarilor, mercenarilor, victimelor-devenite-criminali etc pe care ni le vand peliculele rasuflate. Pe de alta parte, este de inteles ca, printre clisee vandabile, alternativa nu-i usor de vazut.
Nu suntem mai puternici prin razbunare- consumul de energie nervoasa ne iroseste fortele pe care in mod normal le-am folosi ca sa ne cautam echilibrul- pe temelia caruia se construieste o personalitate integra.Nu putem creste moral rupand coloana vertebrala a altuia, chiar daca loviturile aceluia ne-au tintit inainte pe noi. Nu obtinem satisfactie din suferinta, mai ales daca pretindem ca avem caracter.
Asa ca, refuza cupa de otrava pe care ti-o intinde furia, fugi de intoxicarea cu prejudecati, cauta sa iti cunosti trairile si vei realiza ca ele sunt reactii la propriile tale credinte, nu la gesturile si amenintarile exterioare.
Este o mare putere sa te cunosti si sa te intelegi pe tine insuti- poti vedea cu obiectivitate ce lipsa sau ce durere ti-a provocat fapta celuilalt. Ce se intampla in exterior ne afecteaza atunci cand are corespondenta cu ceva ce exista deja in lumea noastra launtrica.
Ura este un test greu de trecut ce se naste adesea ca reactie de aparare. Fii constient de propriile slabiciuni si le vei intelege si pe ale celuilalt. Pasul urmator este sa il ierti: relele facute nu sunt niciodata indiciul unui suflet fericit.
Razbunandu-te, nu ai garantia ca il vei face pe celalalt sa sufere- in lumea subiectiva exista prea multe variabile, si poti provoca fara voie victime colaterale. Poate ca cel mai mare deserviciu adus de razbunare este ca iti stirbeste din propria integritate.
Sa traiesti implinit, in ciuda tuturor inamicilor si sicanelor, este probabil cea mai mare razbunare.
Wednesday, November 23, 2011
Subscribe to:
Posts (Atom)