Monday, June 12, 2017
Friday, January 6, 2017
Nu totul dintr-o data !
Mullahul, un predicator, intra într-o sala , unde vru sa tină o predica. Sala era goala, cu excepţia unui tanar grajdar, aşezat în primul rând. Mulahul, cumpanind daca sa vorbeasca sau nu, in cele din urma ii zice grajdarului :”Esti numai tu singur aici. Crezi ca ar trebui sa vorbesc sau nu ?" Grajdarul îi spuse: "Invatatorule, eu nu sunt decât un om simplu si nu înţeleg lucrurile acestea. Dar, daca aş intra in grajduri si aş vedea ca toţi caii au fugit si a mai rămas doar unul, l-aş hrani totuşi."
Mullahul puse la inima acestea si incepu sa predice. Vorbi mai mult de doua ore. Dupa aceea, se simti in culmea fericirii si vru ca audienţa sa ii comfirme cat de buna fusese predica lui. Întreba: "Ti-a plăcut predica ?" Grajdarul raspunse :"Ţi-am spus deja că sunt un om simplu si nu înţeleg foarte bine aceste lucruri.Totuşi, daca as intra in grajduri si aş afla ca toti caii au disparut, cu exeptia unuia, l-aş hrani, dar nu i-as da tot nutreţul pe care il am."
Mullahul puse la inima acestea si incepu sa predice. Vorbi mai mult de doua ore. Dupa aceea, se simti in culmea fericirii si vru ca audienţa sa ii comfirme cat de buna fusese predica lui. Întreba: "Ti-a plăcut predica ?" Grajdarul raspunse :"Ţi-am spus deja că sunt un om simplu si nu înţeleg foarte bine aceste lucruri.Totuşi, daca as intra in grajduri si aş afla ca toti caii au disparut, cu exeptia unuia, l-aş hrani, dar nu i-as da tot nutreţul pe care il am."
sursa: http://servicii-psihologice.blogspot.ro
Tot ceea ce spui vorbeste despre tine !
Odata, pe inserate, un taran se aseza pe pragul modestei sale case, bucurandu-se de racoarea serii. In apropiere, serpuia un drumeag care ducea spre sat; un om care trecea il vazu pe taranul nostru si se gandi:
“Omu’ asta e fara gres un mare lenes, sta de pomana si cat e ziua de mare lancezeste pe pragul casei…”
La putina vreme, aparu un alt trecator. Acesta se gandi:
“Omu’ asta e un Don-Juan. Sade aici ca sa se poata uita la fetele care trec, ba poate le mai si necajeste…”
In fine, un strain care se indrepta spre sat isi zise:
“Omu’ asta e de buna seama un mare muncitor. A trudit toata ziua, iar acum se bucura de odihna binemeritata…”
La drept vorbind, nu putem sti prea multe despre taranul asezat pe pragul casei. Putem spune insa multe despre cei trei oameni care se indreptau spre sat: primul era un lenes, al doilea un om rau, iar al treilea un mare muncitor.
Tot ceea ce spui vorbeste despre tine… mai ales cand vorbesti despre altii!
sursa: http://servicii-psihologice.blogspot.ro
“Omu’ asta e fara gres un mare lenes, sta de pomana si cat e ziua de mare lancezeste pe pragul casei…”
La putina vreme, aparu un alt trecator. Acesta se gandi:
“Omu’ asta e un Don-Juan. Sade aici ca sa se poata uita la fetele care trec, ba poate le mai si necajeste…”
In fine, un strain care se indrepta spre sat isi zise:
“Omu’ asta e de buna seama un mare muncitor. A trudit toata ziua, iar acum se bucura de odihna binemeritata…”
La drept vorbind, nu putem sti prea multe despre taranul asezat pe pragul casei. Putem spune insa multe despre cei trei oameni care se indreptau spre sat: primul era un lenes, al doilea un om rau, iar al treilea un mare muncitor.
Tot ceea ce spui vorbeste despre tine… mai ales cand vorbesti despre altii!
sursa: http://servicii-psihologice.blogspot.ro
Alegerea !
Un om care se simtea vesnic împovarat de greutatile vietii i se plânse unui maestru spiritual vestit.
- Nu mai pot! Viata mi-e un chin!
Maestrul lua o mâna de cenusa si o lasa sa cada într-un pahar plin cu apa curata, buna de baut, pe care-l avea pe masa, spunând:
- Acestea sunt suferintele tale.
Toata apa se tulbura si se murdari. Maestrul arunca apa, lua o alta mâna de cenusa la fel cu cea dinainte, i-o arata omului nostru, se apropie apoi de fereastra si o arunca în mare.
Cenusa se împrastie într-o clipa, iar marea ramase la fel ca înainte.
- Vezi?, îl lamuri înteleptul. “În fiecare zi trebuie sa alegi între a fi un pahar de apa sau marea.”
Prea multe inimi neîncapatoare, prea multe suflete sovaitore, prea multe minti nepricepute si brate închise.
Una dintre lipsurile majore ale timpului nostru este curajul. Nu îndrazneala prosteasca, temeritatea inconstienta, ci adevaratul curaj, care în fata fiecarei probleme spune linistit: ”Exista cu siguranta o solutie pe undeva, iar eu o voi gasi .”
… iar cand in viata ta exista momente in care te plangi de starea jalnica in care se afla lumea, societatea sau cand esti tentat(a) sa arati acuzator spre altii, raspunde-ti la o singura intrebare:
“Sunt parte din problema sau din solutie?”
sursa: http://servicii-psihologice.blogspot.ro
- Nu mai pot! Viata mi-e un chin!
Maestrul lua o mâna de cenusa si o lasa sa cada într-un pahar plin cu apa curata, buna de baut, pe care-l avea pe masa, spunând:
- Acestea sunt suferintele tale.
Toata apa se tulbura si se murdari. Maestrul arunca apa, lua o alta mâna de cenusa la fel cu cea dinainte, i-o arata omului nostru, se apropie apoi de fereastra si o arunca în mare.
Cenusa se împrastie într-o clipa, iar marea ramase la fel ca înainte.
- Vezi?, îl lamuri înteleptul. “În fiecare zi trebuie sa alegi între a fi un pahar de apa sau marea.”
Prea multe inimi neîncapatoare, prea multe suflete sovaitore, prea multe minti nepricepute si brate închise.
Una dintre lipsurile majore ale timpului nostru este curajul. Nu îndrazneala prosteasca, temeritatea inconstienta, ci adevaratul curaj, care în fata fiecarei probleme spune linistit: ”Exista cu siguranta o solutie pe undeva, iar eu o voi gasi .”
… iar cand in viata ta exista momente in care te plangi de starea jalnica in care se afla lumea, societatea sau cand esti tentat(a) sa arati acuzator spre altii, raspunde-ti la o singura intrebare:
“Sunt parte din problema sau din solutie?”
sursa: http://servicii-psihologice.blogspot.ro
Povestea celor 1000 de bile
Pe măsură ce înaintez în vârstă, îmi plac din ce în ce mai mult dimineţile de sâmbătă. Poate că din cauza liniştii pe care o simt atunci când mă trezesc primul, sau poate că este doar bucuria neascunsă că nu trebuie să fiu la serviciu. Oricum ar fi, primele ore ale dimineţilor de sâmbătă sunt cât se poate de plăcute.
Acum câteva săptămâni, savurând liniştit prima cafea a unei astfel de dimineţi de sâmbătă, am pornit radioul. Ceea ce a urmat a devenit una din acele lecţii pe care viaţa ţi le dă din când în când.
Iată despre ce e vorba: La radio rula o emisiune matinală interactivă, cu păreri exprimate telefonic de ascultători pe tema emisiunii, punctate din când în când de anunţuri ale crainicului prin care îi asigura pe aceştia că le stă la dispoziţie în fiecare zi a săptămânii, inclusiv în dimineţile de sâmbătă până la prânz.
La un moment dat a intrat în direct un ascultător care dorea să povestească, oricui dorea să asculte, povestea celor 1000 de bile, ceea ce mi-a captat atenţia. Avea o voce gravă, fermă, dar deosebit de calmă.
Şi iată povestea lui, spusă crainicului radio: Se pare că eşti tare ocupat cu acest serviciu la postul de radio: să ai o emisiune zilnic, inclusiv sâmbăta dimineaţa, nu e un lucru uşor. Sunt convins că te plătesc bine dar cred că e o ruşine că te ţin departe de familie atât de mult timp. E foarte dureros că în aceste sâmbete în care ai lucrat ai pierdut primul concurs de dans al fiicei tale, primul meci de fotbal al fiului tău, şi câte altele... Dă-mi voie să-ţi spun ceva ce pe mine m-a ajutat să-mi stabilesc şi să-mi urmăresc priorităţile. Este povestea celor 1000 de bile.
Vezi tu, într-o dimineaţă de sâmbătă ca şi aceasta, m-am aşezat la masă şi am făcut puţină aritmetică: un om trăieşte în medie 75 de ani. Ştiu că unii trăiesc mai mult iar alţii mai puţin, dar media este asta -75 de ani; am înmulţit 75 cu 52 şi am obţinut 3900, adică numărul de zile de sâmbătă pe care le trăieşte în medie un om; deoarece la acel moment aveam deja 55 de ani, am socotit câte zile de sâmbătă trăisem deja, adică 55x52, adică aproape 2900 de sâmbete; am socotit apoi că dacă voi trăi 75 de ani, mi-au mai rămas aproximativ 1000 de sâmbete.
După ce am terminat cu aritmetica, am trecut prin 3 magazine de jucării şi am cumpărat 1000 de bile de sticlă, din acelea cu inserţii colorate, cu care se joacă copiii. Şi am trecut prin 3 magazine pentru că nici unul nu avea 1000 de bile. Oricum, până la urmă le-am cumpărat, le-am dus acasă şi le-am pus într-un vas mare şi transparent..
De atunci, în fiecare sâmbătă dimineaţă, am scos câte o bilă şi am aruncat-o. Am realizat că observând cum se micşorează numărul bilelor din vas am devenit tot mai concentrat pe lucrurile care contează cu adevărat în viaţă.
Nimic nu te motivează şi nu te ajută mai mult în a-ţi stabili priorităţile în viaţă decât simpla imagine a timpului tău scurgându-se.
Şi acum, dă-mi voie să-ţi mai spun un singur lucru înainte de a închide şi a merge să-mi trezesc familia pentru a lua împreună micul dejun: în această dimineaţă am scos din vas ultima bilă. Mă gândesc că dacă apuc sâmbăta următoare, sau şi pe cealaltă... pur şi simplu mi s-a dat puţin timp în plus. Şi singurul lucru pe care orice om îl va accepta, este puţin timp în plus. Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine şi sincer, îţi doresc să ai parte de mai mult timp cu familia ta. Iar mie îmi doresc să mai fiu pe-aici şi să ne mai întâlnim pe acest post de radio.
Bună dimineaţa şi ... la revedere!
Acum câteva săptămâni, savurând liniştit prima cafea a unei astfel de dimineţi de sâmbătă, am pornit radioul. Ceea ce a urmat a devenit una din acele lecţii pe care viaţa ţi le dă din când în când.
Iată despre ce e vorba: La radio rula o emisiune matinală interactivă, cu păreri exprimate telefonic de ascultători pe tema emisiunii, punctate din când în când de anunţuri ale crainicului prin care îi asigura pe aceştia că le stă la dispoziţie în fiecare zi a săptămânii, inclusiv în dimineţile de sâmbătă până la prânz.
La un moment dat a intrat în direct un ascultător care dorea să povestească, oricui dorea să asculte, povestea celor 1000 de bile, ceea ce mi-a captat atenţia. Avea o voce gravă, fermă, dar deosebit de calmă.
Şi iată povestea lui, spusă crainicului radio: Se pare că eşti tare ocupat cu acest serviciu la postul de radio: să ai o emisiune zilnic, inclusiv sâmbăta dimineaţa, nu e un lucru uşor. Sunt convins că te plătesc bine dar cred că e o ruşine că te ţin departe de familie atât de mult timp. E foarte dureros că în aceste sâmbete în care ai lucrat ai pierdut primul concurs de dans al fiicei tale, primul meci de fotbal al fiului tău, şi câte altele... Dă-mi voie să-ţi spun ceva ce pe mine m-a ajutat să-mi stabilesc şi să-mi urmăresc priorităţile. Este povestea celor 1000 de bile.
Vezi tu, într-o dimineaţă de sâmbătă ca şi aceasta, m-am aşezat la masă şi am făcut puţină aritmetică: un om trăieşte în medie 75 de ani. Ştiu că unii trăiesc mai mult iar alţii mai puţin, dar media este asta -75 de ani; am înmulţit 75 cu 52 şi am obţinut 3900, adică numărul de zile de sâmbătă pe care le trăieşte în medie un om; deoarece la acel moment aveam deja 55 de ani, am socotit câte zile de sâmbătă trăisem deja, adică 55x52, adică aproape 2900 de sâmbete; am socotit apoi că dacă voi trăi 75 de ani, mi-au mai rămas aproximativ 1000 de sâmbete.
După ce am terminat cu aritmetica, am trecut prin 3 magazine de jucării şi am cumpărat 1000 de bile de sticlă, din acelea cu inserţii colorate, cu care se joacă copiii. Şi am trecut prin 3 magazine pentru că nici unul nu avea 1000 de bile. Oricum, până la urmă le-am cumpărat, le-am dus acasă şi le-am pus într-un vas mare şi transparent..
De atunci, în fiecare sâmbătă dimineaţă, am scos câte o bilă şi am aruncat-o. Am realizat că observând cum se micşorează numărul bilelor din vas am devenit tot mai concentrat pe lucrurile care contează cu adevărat în viaţă.
Nimic nu te motivează şi nu te ajută mai mult în a-ţi stabili priorităţile în viaţă decât simpla imagine a timpului tău scurgându-se.
Şi acum, dă-mi voie să-ţi mai spun un singur lucru înainte de a închide şi a merge să-mi trezesc familia pentru a lua împreună micul dejun: în această dimineaţă am scos din vas ultima bilă. Mă gândesc că dacă apuc sâmbăta următoare, sau şi pe cealaltă... pur şi simplu mi s-a dat puţin timp în plus. Şi singurul lucru pe care orice om îl va accepta, este puţin timp în plus. Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine şi sincer, îţi doresc să ai parte de mai mult timp cu familia ta. Iar mie îmi doresc să mai fiu pe-aici şi să ne mai întâlnim pe acest post de radio.
Bună dimineaţa şi ... la revedere!
Sursa: http://www.unelte.rrvbium.ro
NIMIC NU ESTE CEEA CE PARE !
Doi îngeri calatori s-au oprit sa-si petreaca noaptea în casa unei familii înstarite.
Familia a fost rea si a refuzat sa-i lase pe îngeri sa înnopteze în camera de oaspeti. În schimb, le-a oferit o camaruta în subsol.
În timp ce îsi faceau paturile, îngerul cel batrân a vazut o gaura în perete si a reparat-o imediat.
Când îngerul cel tânar l-a întrebat de ce, celalalt înger i-a raspuns: " Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi ".
În noaptea urmatoare îngerii au ajuns sa se odihneasca în casa unui om foarte sarac, dar foarte ospitalier, taran ce locuia împreuna cu sotia lui.
Dupa ce au împartit cu ei putina mâncare ce o aveau, i-au lasat pe îngeri sa doarma în patul lor, unde se puteau odihni în voie.
Când s-au trezit a doua zi, îngerii i-au gasit pe taran si pe sotia lui plângând. Singura lor vaca al carei lapte era unicul lor venit, murise pe câmp.
Îngerul cel tânar s-a înfuriat si l-a intrebat pe cel batrân, cum se poate întampla un asemenea lucru?
" Primul om avea tot… si totusi l-ai ajutat ", a spus el.
" A doua familie avea atât de putin, dar era în stare sa imparta totul, si tu i-ai lasat vaca sa moara ".
" Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi ", i-a raspuns îngerul cel batrân.
"Când am stat în subsol am observat ca în gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stapânul era orbit de lacomie si era incapabil sa-si împarta bogatia cu altcineva, am astupat zidul ca sa nu o mai gaseasca. Noaptea trecuta când am dormit în patul familiei de tarani, îngerul mortii a venit dupa sotia lui. I-am dat în schimb vaca. Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. Uneori chiar asa se intampla când lucrurile nu se desfasoara asa cum ar trebui."
Morala
Daca reusesti sa pastrezi o atitudine pozitiva, sa nu iei orice lucru la modul personal, vei vedea ca absolul orice situatie poate sa te ajute în cresterea ta.
În facultate aveam un profesor ( domnul Eugen Iordanescu) care avea o vorba: Orice picior dat în fund este un pas înainte. ;)
Înca din leagan am fost învatati ca orice lucru are o dubla polaritate. Ca el este ori bun, ori rau. Lucrurile sunt mai complexe decât atât. Important este sa te adaptezi, sa crezi cu tarie ca orice întâmplare este în avantajul tau.
Familia a fost rea si a refuzat sa-i lase pe îngeri sa înnopteze în camera de oaspeti. În schimb, le-a oferit o camaruta în subsol.
În timp ce îsi faceau paturile, îngerul cel batrân a vazut o gaura în perete si a reparat-o imediat.
Când îngerul cel tânar l-a întrebat de ce, celalalt înger i-a raspuns: " Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi ".
În noaptea urmatoare îngerii au ajuns sa se odihneasca în casa unui om foarte sarac, dar foarte ospitalier, taran ce locuia împreuna cu sotia lui.
Dupa ce au împartit cu ei putina mâncare ce o aveau, i-au lasat pe îngeri sa doarma în patul lor, unde se puteau odihni în voie.
Când s-au trezit a doua zi, îngerii i-au gasit pe taran si pe sotia lui plângând. Singura lor vaca al carei lapte era unicul lor venit, murise pe câmp.
Îngerul cel tânar s-a înfuriat si l-a intrebat pe cel batrân, cum se poate întampla un asemenea lucru?
" Primul om avea tot… si totusi l-ai ajutat ", a spus el.
" A doua familie avea atât de putin, dar era în stare sa imparta totul, si tu i-ai lasat vaca sa moara ".
" Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi ", i-a raspuns îngerul cel batrân.
"Când am stat în subsol am observat ca în gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stapânul era orbit de lacomie si era incapabil sa-si împarta bogatia cu altcineva, am astupat zidul ca sa nu o mai gaseasca. Noaptea trecuta când am dormit în patul familiei de tarani, îngerul mortii a venit dupa sotia lui. I-am dat în schimb vaca. Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. Uneori chiar asa se intampla când lucrurile nu se desfasoara asa cum ar trebui."
Morala
Daca reusesti sa pastrezi o atitudine pozitiva, sa nu iei orice lucru la modul personal, vei vedea ca absolul orice situatie poate sa te ajute în cresterea ta.
În facultate aveam un profesor ( domnul Eugen Iordanescu) care avea o vorba: Orice picior dat în fund este un pas înainte. ;)
Înca din leagan am fost învatati ca orice lucru are o dubla polaritate. Ca el este ori bun, ori rau. Lucrurile sunt mai complexe decât atât. Important este sa te adaptezi, sa crezi cu tarie ca orice întâmplare este în avantajul tau.
sursa: http://servicii-psihologice.blogspot.ro
POVESTE FĂRĂ SFÂRŞIT
Suntem fiinţe de rostiri şi de tăceri, care înaintăm uneori pe acelaşi drum, foarte aproape unii de alţii, dar mult mai rar ne aflăm in acelaşi timp pe cele patru drumuri care se numesc: A îndrăzni să ceri, A şti să dai, A putea să primeşti şi A-ţi asuma riscul de a refuza.
Era odată, pe o planetă foarte apropiată de a noastră, o femeie pe care o chema Da Deacord şi care făcea parte din tribul Spunetot. Un trib înrudit cu tribul Măsimtbineînpieleamea, Sănătoşii, veri cu Câtimpnuamîncercatcontinui şi cu Reuşescoricum. Şi încă multe altele, precum faimosul trib Amîncredereînmine, unde copiii, foarte devreme învaţă să îndrăznească să îşi exprime sentimentele, să îşi arate emoţiile, să vorbească despre ceea ce simt, să se poziţioneze, să se afirme în faţa celorlalţi, fără nici o reţinere.
Într-o zi, Da Deacord a întâlnit un bărbat pe care îl chema Anxiosul, din tribul foarte renumit Nimicdezis.
Foarte repede, şi-a dat seama că avea pentru el sentimente de iubire şi chiar dorinţa de a merge mai departe în acest sens. Şi, cum se părea că şi el o iubea, chiar dacă nu se exprimase niciodată clar, îşi dorea să stea mult cu ea, fără să îi spună niciodată ce dorea de fapt, astfel încât a îndrăznit ea să facă primul pas. Astfel, între Da Deacod şi Anxiosul au fost mai multe întâlniri care apoi s-au trans format în întâlniri amoroase. Întâlniri, care, în spiritul lui Da Deacord trebuiau să se transforme într-o relaţie de cuplu si, de ce nu, într-o căsătorie! Astfel, Anxiosul a acceptat atunci când ea i-a vorbit despre dorinţa ei de a trăi cu el şi, cine ştie, poate de a forma apoi o familie, de a avea o casă a lor.
Tribul lui Anxiosul, Nimicdezis, care nu era doar cunoscut, ci şi foarte numeros, conţinea de asemenea mai multe clanuri, toate înru dite între ele, de sute de ani, precum clanul Nuîndrăznesc, clanul Nueuşor, Mi-efrică, Nucontează, Nupotfacenimic, Nureuşesc, Nueştigenul meu. Toţi membrii acestor clanuri, bărbaţi, femei, copii aveau o caracteristică generală: nu aveau încredere nici ei între ei, nici în alţii, din afara clanului. Acest lucru se traducea printr-o dorinţă de a nu spune absolut nimic despre sine, de a nu exprima ceea ce simţeau, de a nu vorbi despre ceea ce gândeau, de a nu lăsa să se vadă emoţiile pe care le aveau. Toate astea de frică să nu pară slabi. Nu cred că e nevoie să mai spun că, printre membrii acelor triburi, bărbaţii, în primul rând erau incapabili să îşi exprime senti mentele pe care le aveau, în cazul în care aveau sentimente... Lucru care se întâmpla însă foarte rar!
Cred că aţi înţeles faptul că Da Deacord a avut o dificultate. A descoperit foarte repede, după câteva luni de viaţă în comun, că iubirea nu era suficientă pentru a menţine împreună două persoane, în timp lung şi mai e nevoie de ceva în plus: să îndrăzneşti să comu nici, adică să accepţi să împărtăşeşti, să pui în comun, să vorbeşti despre tine şi să ai sentimentul că eşti ascultat de celălalt...
Avea sentimente foarte puternice pentru Anxiosul, pe care ar fi vrut să le împărtăşească sau măcar să le exprime. Ar fi vrut să îi vor bească despre gândurile ei, despre copilăria ei, despre amintirile ei fericite. Uneori se întreba: "oare cum pot să îi spun că îl iubesc, fără să se simtă deranjat, fără să considere acest lucru drept o intruziune în viaţa lui intimă, o agresiune sau o provocare? Cum aş putea să îl invit să vorbească despre el, despre tinereţea lui, despre familia lui, despre visele sau despre proiectele sale fără să considere acest lucru drept o violare a intimităţii? Cum să îndrăznesc să stârnesc un schimb, fără să mă confrunt cu mutismul partenerului meu, care de obicei nu are nimic de spus, nu vrea să împărtăşească nimic (în afara întâlnirilor pe plan fizic)? Un bărbat curajos, dinamic, care se simte bine aşa cum e, dar care nu vrea să schimbe nimic în relaţia ei? Pentru Anxiosul era bine aşa cum era, nu era necesar să vorbească despre asta. De altfel, imediat ce Da Deacord încerca să vorbească, el se ridica, începea să se agite, părea că tot timpul avea ceva de făcut, ceva urgent.
Da Deacord, după câteva tentative de a-1 face să vorbească, care au eşuat, a înţeles că tot ceea ce era legat de relaţiile umane consti tuia un schimb delicat, uneori chiar îl deranja. Astfel a început să se teamă să nu îl sperie, să nu îl forţeze şi atunci a renunţat să mai vor bească despre ea, despre ceea ce simţea. Ea, care totuşi făcea parte din tribul Spunetot, un trib în care fiecare ştia să vorbească foarte bine. Un trib în care cu toţii, mari şi mici îşi vorbeau cu o mare uşurinţă şi libertate, despre tot ceea ce li se întâmpla în viaţă. Da Deacord s-a trezit în mod paradoxal în situaţia de a nu mai putea să vorbească despre ea, de a-şi interzice să mai spună ceva despre relaţia lor. Astfel, a început să cenzureze comunicarea, adică posi bilitatea de a împărtăşi şi de a pune în comun.
După câţiva ani, relaţia lor consta în a se despărţi dimineaţa, pen tru a merge la serviciu, fiecare în altă direcţie, apoi a se reîntâlni seara, spunându-şi bună seara, a ieşi uneori să se plimbe în tăcere, unul lângă altul sau a merge la restaurant doar pentru a mânca, apoi stăteau în faţa televizorului şi priveau doar emisiunile pe care el voia să le vadă (se uita în fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la ser viciu, în program pentru a şti la ce să se uite seara!)
Apoi mergeau să se culce, unul după altul, foarte rar în acelaşi timp, pentru că ei îi plăcea să mai rămână să citească. Uneori, bineînţeles, făceau dragoste, (de obicei o dată sau de două ori pe săptămână), în linişte.
Anxiosul adormea apoi imediat. Uneori adormeau unul lângă altul, după ce potriveau ceasul să sune la ora 6:45, când el se trezea. După ce se trezea alerga puţin şi apoi îşi lua micul dejun, citind ziarul.
Da Deacord a fost foarte repede atinsă, fără să îşi dea seama, de un simptom numit "Represie imaginară". Simptom, care apoi se poate transforma într-o boală serioasă, antirelaţională, care ne face să nu îndrăznim să spunem ceva pentru noi înşine, deoarece ne gândim înainte că acel lucru ar putea să îi facă rău celuilalt sau că celălalt nu va fi de acord sau ne va judeca sau ne va respinge şi nu ne va mai iubi dacă ne exprimăm esenţa gândurilor şi vorbim despre ceea ce simţim atunci când simţim acel lucru!
Exista un antidot foarte puţin cunoscut împotriva acelei boli, însă eficient, care se numea: "Nu o să mai gândesc în locul celuilalt". Insă Da Deacord nu se simţea pregătită să ia acel antidot. Ea credea, în mod naiv, că într-o zi, partenerul ei se va trezi, că se va schimba, va înţelege şi va începe să vorbească, să comunice cu ea!
Îşi pusese multe speranţe în el, însă fără să ţină cont de condiţiile în care a fost crescut Anxiosul, de educaţia pe care a primit-o în tribul lui. In tribul Nimicdezis "Nu se vorbea, nu se pierdea timpul cu discuţii inutile! Nu era nevoie să îţi povesteşti mereu viaţa! Oricum, cuvintele nu folosesc la nimic, decât la a produce suferinţă... când cei doi parteneri îşi dau seama că nu se mai înţeleg, a vorbi este o pierdere de timp, între bărbaţi se poate discuta, glumi, însă cu femeile devine totul foarte serios, vor tot timpul să ştie ce simţim, daca le iubim, dacă ne este bine..."
Cu toate acestea, Da Deacord nu voia să se descurajeze, credea că iubirea ei, răbdarea ei, atenţia faţă de partenerul ei, îl vor face să înţeleagă faptul că, într-un cuplu era important ca cei doi să îşi vor bească, să comunice, să împărtăşească ceea ce simt...
Însă timpul care trecea, nu îi confirma deloc acest lucru. Şi până la urmă ea a fost cea care s-a schimbat. Atunci când a descoperit că nu mai cânta, ea care cânta atât de des la începutul relaţiei cu Anxiosul. Ea, care fusese tânăra atât de veselă, relaxată, care râdea tot timpul, din orice, simţea că a devenit nervoasă, crispată, supărată.
Şi atunci Da Deacord s-a gândit să sosise timpul să se respecte, să nu îşi mai consume toate resursele şi să încerce să păstreze vie încrederea ei în viaţă. A făcut o ultimă tentativă cu partenerul ei. Într-o seară, după masă, după ce a stins televizorul, i-a întins un sim bol, o sârmă ruginită, pe care i-a spus să o ţină de un capăt. Ea ţinea în cealaltă mână o eşarfă de mătase. "Sârma aceea ruginită sim bolizează relaţia noastră, cea pe care o avem astăzi. Pentru mine această relaţie nu mai este bună şi prefer să renunţ la ea." Şi a dat drumul capătului de sârmă pe care îl ţinea în mână. "Nu mai vreau această relaţie, nu m-am căsătorit cu tine pentru a trăi aceste lucruri" Apoi i-a arătat eşarfa: "Această eşarfă reprezintă relaţia pe care aş vrea să o am cu tine. Înseamnă că am nevoie de o relaţie în care să existe reciprocitate, în care să poată circula mesaje de la mine înspre tine şi mesaje care vor veni dinspre tine spre mine, pe care să le pot accepta fără să ezit, fără reticenţă".
Povestea mea nu mai spune mai departe ce a făcut Anxiosul. Oare a acceptat noua relaţie pe care i-o oferea soţia lui şi a renunţat la cea veche? Ceea ce ştiu însă este că Da Deacord a hotărât să se respecte pe sine şi este pregătită să meargă pe drumul pe care simte că va fi cel mai bine pentru ea. A avut nevoie de mulţi ani pentru a descoperi că era foarte important să se respecte şi să îşi asume riscul de a renunţa la o relaţie, chiar dacă era foarte importantă pentru ea, când acea relaţie nu mai era destul de hrănitoare pentru a îi permite fiecăruia să împărtăşească ceea ce era mai bun în ei.
sursa: http://servicii-psihologice.blogspot.ro
Era odată, pe o planetă foarte apropiată de a noastră, o femeie pe care o chema Da Deacord şi care făcea parte din tribul Spunetot. Un trib înrudit cu tribul Măsimtbineînpieleamea, Sănătoşii, veri cu Câtimpnuamîncercatcontinui şi cu Reuşescoricum. Şi încă multe altele, precum faimosul trib Amîncredereînmine, unde copiii, foarte devreme învaţă să îndrăznească să îşi exprime sentimentele, să îşi arate emoţiile, să vorbească despre ceea ce simt, să se poziţioneze, să se afirme în faţa celorlalţi, fără nici o reţinere.
Într-o zi, Da Deacord a întâlnit un bărbat pe care îl chema Anxiosul, din tribul foarte renumit Nimicdezis.
Foarte repede, şi-a dat seama că avea pentru el sentimente de iubire şi chiar dorinţa de a merge mai departe în acest sens. Şi, cum se părea că şi el o iubea, chiar dacă nu se exprimase niciodată clar, îşi dorea să stea mult cu ea, fără să îi spună niciodată ce dorea de fapt, astfel încât a îndrăznit ea să facă primul pas. Astfel, între Da Deacod şi Anxiosul au fost mai multe întâlniri care apoi s-au trans format în întâlniri amoroase. Întâlniri, care, în spiritul lui Da Deacord trebuiau să se transforme într-o relaţie de cuplu si, de ce nu, într-o căsătorie! Astfel, Anxiosul a acceptat atunci când ea i-a vorbit despre dorinţa ei de a trăi cu el şi, cine ştie, poate de a forma apoi o familie, de a avea o casă a lor.
Tribul lui Anxiosul, Nimicdezis, care nu era doar cunoscut, ci şi foarte numeros, conţinea de asemenea mai multe clanuri, toate înru dite între ele, de sute de ani, precum clanul Nuîndrăznesc, clanul Nueuşor, Mi-efrică, Nucontează, Nupotfacenimic, Nureuşesc, Nueştigenul meu. Toţi membrii acestor clanuri, bărbaţi, femei, copii aveau o caracteristică generală: nu aveau încredere nici ei între ei, nici în alţii, din afara clanului. Acest lucru se traducea printr-o dorinţă de a nu spune absolut nimic despre sine, de a nu exprima ceea ce simţeau, de a nu vorbi despre ceea ce gândeau, de a nu lăsa să se vadă emoţiile pe care le aveau. Toate astea de frică să nu pară slabi. Nu cred că e nevoie să mai spun că, printre membrii acelor triburi, bărbaţii, în primul rând erau incapabili să îşi exprime senti mentele pe care le aveau, în cazul în care aveau sentimente... Lucru care se întâmpla însă foarte rar!
Cred că aţi înţeles faptul că Da Deacord a avut o dificultate. A descoperit foarte repede, după câteva luni de viaţă în comun, că iubirea nu era suficientă pentru a menţine împreună două persoane, în timp lung şi mai e nevoie de ceva în plus: să îndrăzneşti să comu nici, adică să accepţi să împărtăşeşti, să pui în comun, să vorbeşti despre tine şi să ai sentimentul că eşti ascultat de celălalt...
Avea sentimente foarte puternice pentru Anxiosul, pe care ar fi vrut să le împărtăşească sau măcar să le exprime. Ar fi vrut să îi vor bească despre gândurile ei, despre copilăria ei, despre amintirile ei fericite. Uneori se întreba: "oare cum pot să îi spun că îl iubesc, fără să se simtă deranjat, fără să considere acest lucru drept o intruziune în viaţa lui intimă, o agresiune sau o provocare? Cum aş putea să îl invit să vorbească despre el, despre tinereţea lui, despre familia lui, despre visele sau despre proiectele sale fără să considere acest lucru drept o violare a intimităţii? Cum să îndrăznesc să stârnesc un schimb, fără să mă confrunt cu mutismul partenerului meu, care de obicei nu are nimic de spus, nu vrea să împărtăşească nimic (în afara întâlnirilor pe plan fizic)? Un bărbat curajos, dinamic, care se simte bine aşa cum e, dar care nu vrea să schimbe nimic în relaţia ei? Pentru Anxiosul era bine aşa cum era, nu era necesar să vorbească despre asta. De altfel, imediat ce Da Deacord încerca să vorbească, el se ridica, începea să se agite, părea că tot timpul avea ceva de făcut, ceva urgent.
Da Deacord, după câteva tentative de a-1 face să vorbească, care au eşuat, a înţeles că tot ceea ce era legat de relaţiile umane consti tuia un schimb delicat, uneori chiar îl deranja. Astfel a început să se teamă să nu îl sperie, să nu îl forţeze şi atunci a renunţat să mai vor bească despre ea, despre ceea ce simţea. Ea, care totuşi făcea parte din tribul Spunetot, un trib în care fiecare ştia să vorbească foarte bine. Un trib în care cu toţii, mari şi mici îşi vorbeau cu o mare uşurinţă şi libertate, despre tot ceea ce li se întâmpla în viaţă. Da Deacord s-a trezit în mod paradoxal în situaţia de a nu mai putea să vorbească despre ea, de a-şi interzice să mai spună ceva despre relaţia lor. Astfel, a început să cenzureze comunicarea, adică posi bilitatea de a împărtăşi şi de a pune în comun.
După câţiva ani, relaţia lor consta în a se despărţi dimineaţa, pen tru a merge la serviciu, fiecare în altă direcţie, apoi a se reîntâlni seara, spunându-şi bună seara, a ieşi uneori să se plimbe în tăcere, unul lângă altul sau a merge la restaurant doar pentru a mânca, apoi stăteau în faţa televizorului şi priveau doar emisiunile pe care el voia să le vadă (se uita în fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la ser viciu, în program pentru a şti la ce să se uite seara!)
Apoi mergeau să se culce, unul după altul, foarte rar în acelaşi timp, pentru că ei îi plăcea să mai rămână să citească. Uneori, bineînţeles, făceau dragoste, (de obicei o dată sau de două ori pe săptămână), în linişte.
Anxiosul adormea apoi imediat. Uneori adormeau unul lângă altul, după ce potriveau ceasul să sune la ora 6:45, când el se trezea. După ce se trezea alerga puţin şi apoi îşi lua micul dejun, citind ziarul.
Da Deacord a fost foarte repede atinsă, fără să îşi dea seama, de un simptom numit "Represie imaginară". Simptom, care apoi se poate transforma într-o boală serioasă, antirelaţională, care ne face să nu îndrăznim să spunem ceva pentru noi înşine, deoarece ne gândim înainte că acel lucru ar putea să îi facă rău celuilalt sau că celălalt nu va fi de acord sau ne va judeca sau ne va respinge şi nu ne va mai iubi dacă ne exprimăm esenţa gândurilor şi vorbim despre ceea ce simţim atunci când simţim acel lucru!
Exista un antidot foarte puţin cunoscut împotriva acelei boli, însă eficient, care se numea: "Nu o să mai gândesc în locul celuilalt". Insă Da Deacord nu se simţea pregătită să ia acel antidot. Ea credea, în mod naiv, că într-o zi, partenerul ei se va trezi, că se va schimba, va înţelege şi va începe să vorbească, să comunice cu ea!
Îşi pusese multe speranţe în el, însă fără să ţină cont de condiţiile în care a fost crescut Anxiosul, de educaţia pe care a primit-o în tribul lui. In tribul Nimicdezis "Nu se vorbea, nu se pierdea timpul cu discuţii inutile! Nu era nevoie să îţi povesteşti mereu viaţa! Oricum, cuvintele nu folosesc la nimic, decât la a produce suferinţă... când cei doi parteneri îşi dau seama că nu se mai înţeleg, a vorbi este o pierdere de timp, între bărbaţi se poate discuta, glumi, însă cu femeile devine totul foarte serios, vor tot timpul să ştie ce simţim, daca le iubim, dacă ne este bine..."
Cu toate acestea, Da Deacord nu voia să se descurajeze, credea că iubirea ei, răbdarea ei, atenţia faţă de partenerul ei, îl vor face să înţeleagă faptul că, într-un cuplu era important ca cei doi să îşi vor bească, să comunice, să împărtăşească ceea ce simt...
Însă timpul care trecea, nu îi confirma deloc acest lucru. Şi până la urmă ea a fost cea care s-a schimbat. Atunci când a descoperit că nu mai cânta, ea care cânta atât de des la începutul relaţiei cu Anxiosul. Ea, care fusese tânăra atât de veselă, relaxată, care râdea tot timpul, din orice, simţea că a devenit nervoasă, crispată, supărată.
Şi atunci Da Deacord s-a gândit să sosise timpul să se respecte, să nu îşi mai consume toate resursele şi să încerce să păstreze vie încrederea ei în viaţă. A făcut o ultimă tentativă cu partenerul ei. Într-o seară, după masă, după ce a stins televizorul, i-a întins un sim bol, o sârmă ruginită, pe care i-a spus să o ţină de un capăt. Ea ţinea în cealaltă mână o eşarfă de mătase. "Sârma aceea ruginită sim bolizează relaţia noastră, cea pe care o avem astăzi. Pentru mine această relaţie nu mai este bună şi prefer să renunţ la ea." Şi a dat drumul capătului de sârmă pe care îl ţinea în mână. "Nu mai vreau această relaţie, nu m-am căsătorit cu tine pentru a trăi aceste lucruri" Apoi i-a arătat eşarfa: "Această eşarfă reprezintă relaţia pe care aş vrea să o am cu tine. Înseamnă că am nevoie de o relaţie în care să existe reciprocitate, în care să poată circula mesaje de la mine înspre tine şi mesaje care vor veni dinspre tine spre mine, pe care să le pot accepta fără să ezit, fără reticenţă".
Povestea mea nu mai spune mai departe ce a făcut Anxiosul. Oare a acceptat noua relaţie pe care i-o oferea soţia lui şi a renunţat la cea veche? Ceea ce ştiu însă este că Da Deacord a hotărât să se respecte pe sine şi este pregătită să meargă pe drumul pe care simte că va fi cel mai bine pentru ea. A avut nevoie de mulţi ani pentru a descoperi că era foarte important să se respecte şi să îşi asume riscul de a renunţa la o relaţie, chiar dacă era foarte importantă pentru ea, când acea relaţie nu mai era destul de hrănitoare pentru a îi permite fiecăruia să împărtăşească ceea ce era mai bun în ei.
sursa: http://servicii-psihologice.blogspot.ro
POVESTEA ÎNŢELEPTULUI CARE AFLASE SINGUR DRUMUL SPRE LIBERTATE
În acea ţară se răspândise un zvon, mai întâi mai răzleţ, apoi tot mai insistent. Erau o mulţime de vorbe care circulau între oameni. Cineva spunea că cunoaşte un înţelept care "descoperise singur calea spre libertate".
Într-o zi, un adolescent plecă la drum ca să afle mai multe. I s-a spus să meargă într-o direcţie, iar pe drumul pe care a luat-o, a întâl nit iubirea unei femei care nu avea nevoie de libertate, ci de a fi iubită. A iubit-o şi atunci când a fost sigură că este iubită, 1-a părăsit. Există astfel de iubiri, de nevoie, care se sfârşesc atunci când nevoia este împlinită.
Tânărul rămase singur. Îşi continuă drumul şi întâlni o femeie care 1-a iubit şi care s-a lăsat iubită. A crescut în acea iubire, până într-o zi când a devenit suficient de mare pentru a-şi părăsi iubita. Există astfel de iubiri pepiniere care ne permit să creştem.
Îşi continuă drumul şi timp de câţiva ani a trăi în singurătate.
Într-o dimineaţă se trezi având o dorinţă, aceea de a întâlni o altă dorinţă. O întâlni şi atunci a fost o sărbătoare. Sărbătoare a durat o mie de zile şi o mie de nopţi.
Într-o noapte însă s-au despărţit, fiecare dintre ei fiind atât de minunat de celălalt, încât îşi imaginau că nimic mai frumos nu se mai putea întâmpla între ei. Astfel, fiecare dintre ei, avea să multi plice întâlnirile. El avea să găsească multe, foarte multe.
Într-o zi, însă, îşi continuă drumul. Iar pe drum, a întâlnit o femeie care 1-a întrebat cu ardoare:
- Te rog, vreau să fiu împlinită, dăruieşte-mi un copil.
El i-a dăruit cinci. Credea în generozitatea vieţii. Câţiva ani mai târziu, într-o după-amiază însorită, îşi reluă drumul.
Nu mai era tânăr acum, era un bărbat plin de cicatrice, în acelaşi timp vulnerabil şi puternic, care înainta pe drumul libertăţii. Au mai fost apoi alte şi alte întâlniri, alte rătăciri, entuziasme şi descoperiri, până când a ajuns în sfârşit să-1 întâlnească pe înţeleptul care găsise drumul spre libertate.
Când a ajuns în faţa lui, bărbatul 1-a întrebat pe înţelept despre secretul lui, despre învăţătura lui, despre rigoarea căutării, despre numele maeştrilor pe care îi avusese, despre suferinţele şi terapiile pe care le făcuse.
Înţeleptul nu răspunde însă la nici o întrebare. Îi spuse doar atât.
- Singurul lucru pe care l-am aflat este legat de descoperirea pe care am făcut-o: astăzi ştiu să spun da sau nu, fără să mă rănesc.
Astfel se încheie povestea omului care a încercat mult timp, foarte mult timp, să caute drumul spre libertate.
Câteva cuvinte apoi pleacă...
Cuvintele însă nu pleacă, rămân fixate sau continuă să călătorească în vibraţii subtile, în invitaţii tăcute.
Esenţa unei poveşti constă într-un cuvânt invizibil, strecurat între alte două cuvinte scrise sau spuse...
sursa: http://servicii-psihologice.blogspot.ro
Într-o zi, un adolescent plecă la drum ca să afle mai multe. I s-a spus să meargă într-o direcţie, iar pe drumul pe care a luat-o, a întâl nit iubirea unei femei care nu avea nevoie de libertate, ci de a fi iubită. A iubit-o şi atunci când a fost sigură că este iubită, 1-a părăsit. Există astfel de iubiri, de nevoie, care se sfârşesc atunci când nevoia este împlinită.
Tânărul rămase singur. Îşi continuă drumul şi întâlni o femeie care 1-a iubit şi care s-a lăsat iubită. A crescut în acea iubire, până într-o zi când a devenit suficient de mare pentru a-şi părăsi iubita. Există astfel de iubiri pepiniere care ne permit să creştem.
Îşi continuă drumul şi timp de câţiva ani a trăi în singurătate.
Într-o dimineaţă se trezi având o dorinţă, aceea de a întâlni o altă dorinţă. O întâlni şi atunci a fost o sărbătoare. Sărbătoare a durat o mie de zile şi o mie de nopţi.
Într-o noapte însă s-au despărţit, fiecare dintre ei fiind atât de minunat de celălalt, încât îşi imaginau că nimic mai frumos nu se mai putea întâmpla între ei. Astfel, fiecare dintre ei, avea să multi plice întâlnirile. El avea să găsească multe, foarte multe.
Într-o zi, însă, îşi continuă drumul. Iar pe drum, a întâlnit o femeie care 1-a întrebat cu ardoare:
- Te rog, vreau să fiu împlinită, dăruieşte-mi un copil.
El i-a dăruit cinci. Credea în generozitatea vieţii. Câţiva ani mai târziu, într-o după-amiază însorită, îşi reluă drumul.
Nu mai era tânăr acum, era un bărbat plin de cicatrice, în acelaşi timp vulnerabil şi puternic, care înainta pe drumul libertăţii. Au mai fost apoi alte şi alte întâlniri, alte rătăciri, entuziasme şi descoperiri, până când a ajuns în sfârşit să-1 întâlnească pe înţeleptul care găsise drumul spre libertate.
Când a ajuns în faţa lui, bărbatul 1-a întrebat pe înţelept despre secretul lui, despre învăţătura lui, despre rigoarea căutării, despre numele maeştrilor pe care îi avusese, despre suferinţele şi terapiile pe care le făcuse.
Înţeleptul nu răspunde însă la nici o întrebare. Îi spuse doar atât.
- Singurul lucru pe care l-am aflat este legat de descoperirea pe care am făcut-o: astăzi ştiu să spun da sau nu, fără să mă rănesc.
Astfel se încheie povestea omului care a încercat mult timp, foarte mult timp, să caute drumul spre libertate.
Câteva cuvinte apoi pleacă...
Cuvintele însă nu pleacă, rămân fixate sau continuă să călătorească în vibraţii subtile, în invitaţii tăcute.
Esenţa unei poveşti constă într-un cuvânt invizibil, strecurat între alte două cuvinte scrise sau spuse...
sursa: http://servicii-psihologice.blogspot.ro
Subscribe to:
Posts (Atom)