Era odată un cuplu de părinţi foarte fericiţi. Da, încă mai există astfel de cupluri în care cei doi sunt în armonie şi împărtăşesc tot ceea ce este mai bun în ei. Trăiesc împreună, au un proiect de viaţă comună şi sunt suficient de atenţi şi de respectuoşi unul faţă de celălalt pentru a se împlini reciproc. Trăiau într-o armonie perfectă şi îşi juraseră că, atunci când vor deveni părinţi, vor asigura fericirea copilului lor.
Probabil, o să mă întrebaţi; "Dar cum este posibil să promiţi ceva atât de nesigur precum fericirea care va veni?" Cum este posibil să prevezi astfel viaţa unui copii şi să eviţi toate obstacolele, toate bolile, suferinţa, disperarea legata de o pierdere sau toate incidentele ce pot să apară în viaţa cuiva, pentru ca acel copil să se poată simţi fericit, în fiecare moment al vieţii?"
Părinţii aceia erau sinceri, chiar dacă încă nu ştiau că de fapt erau orbiţi. Credeau că s-au gândit la toate acestea. Şi cum, fiecare dintre ei trăise o serie de dificultăţi în propria sa copilărie, doreau să evite aceleaşi încercări şi greutăţi în cazul copilului lor. Dorinţa de a-1 proteja, de a veghea ca fiul lor să nu cunoască suferinţa şi violenţa care existase în copilăriile lor, reprezenta motivul care îi împingea să aştearnă parcă un covor roşu la picioarele copilului, pe care îl considerau comoara lor cea mai de preţ.
Însă a face o promisiune este un lucru şi a o respecta este altceva. A promite fericirea înseamnă să uiţi că fericirea este imprevizibilă, aproape insesizabilă şi, mai ales, foarte trecătoare. Fericirea nu se lasă nici cumpărată, nici sedusă, nici îmblânzită. Tot ce putem face este să o primim atunci când trece foarte aproape de noi sau rămâne pentru o clipă.
Probabil, vă daţi seama că acei părinţi se angajaseră într-o sarcină aproape imposibilă, îşi atribuiseră o misiune care putea să absoarbă nu doar esenţialul din timpul lor, ci şi toate gândurile lor. Promisiunea pe care o făcuseră copilului lor îi ţinea ocupaţi în fiecare moment al vieţii lor. Mai ales pe mamă, care, încă de când se trezea dimineaţa îşi imagina cum ar putea fi ziua copilului ei, cum ar trebui să se desfăşoare. Şi, chiar înainte de a se trezi, începea să stabilească în minte o listă întreagă cu ce avea de făcut, pentru a nu uita, mai ales pentru a nu uita. Soţul ei, care era mai ocupat în afara familiei, îi spunea în fiecare dimineaţă: "Dacă e nevoie să mă suni, o să vin imediat..." Seara, când se întorcea acasă, o întreba imediat: "Cum a fost ziua de azi pentru el?" se gândea, bineînţeles la ziua copilului lui!
Şi vă puteţi imagina cum putea fi o zi din viaţa acelui copil! Trebuia să dea socoteală pentru orice, era asaltat cu întrebări: "A fost bine, când ai mers la şcoală? Şi în clasă? Şi în pauză? Cum e noul tău prieten? Şi la sport, nu a fost prea greu pentru tine? La tine în cameră nu e prea frig? Şi ţi-a plăcut ce ai mâncat aseară, nu te-a durut stomacul? Ghiozdanul nu e prea greu pentru tine?"
Vă puteţi imagina avalanşa de întrebări care îi invadau viaţa şi, în spatele acelor întrebări, toate temerile care erau astfel transferate asupra lui. Şi foarte devreme a înţeles că trebuia să îi asigure, să îi protejeze pe părinţii lui. Trebuia să le dea răspunsurile pe care ei le aşteptau, trebuia să le calmeze angoasa şi să aibă grijă de ei.
Şi foarte repede, în viaţa lui de copil a învăţat să aibă o existenţă dublă. O viaţă de copil cuminte şi perfect, pentru a corespunde aşteptărilor, dorinţelor şi fricilor părinţilor lui şi o viaţă doar pentru el, în care putea să respire mai liber, să fie aşa cum era cu adevărat, să-şi asum riscuri, să descopere plăcerile necunoscutului, ale imprevizibilului. O viaţă pe care să o trăiască doar pentru el însuşi.
E inutil să vă mai spun că nu a întâlnit prea des fericirea! Nu credea deloc că tot acel confort ca într-o conservă, în care se simţea închis, ar corespunde cu ceea ce îşi imagina el că este fericirea.
Oare de câţi ani va avea nevoie mai târziu acel copil pentru a-şi trăi viaţa din plin? Cât curaj îi va trebui pentru a se afirma, a se poziţiona, a se defini în funcţie de propriile sale dorinţe şi nevoi, fără să se gândească mereu să-i asigure şi să-i protejeze pe părinţii lui? Cum va reuşi să găsească distanţa potrivită faţă de ei şi să crească cu adevărat? Pentru că în acest lucru constă esenţialul trecerii de la copilărie la viaţa de adult: a accepta să creşti din interior pentru a te despărţi de dorinţa şi de fricile părinţilor, pentru a-ţi putea înfrunta propria existenţă.
sursa: http://servicii-psihologice.blogspot.ro
No comments:
Post a Comment