POVESTEA MICULUI PONEI CARE NU ŞTIA CUM SĂ SE POARTE CU FERICIREA

 Fericirea nu este nici un drept, nici o obligaţie. Este o stare provizorie, adesea efemeră, care îşi are rădăcinile în câteva ancore sacre:a trăi în prezent, a accepta să te iubeşti, a-l primi pe celălalt ca pe un cadou, a întâmpina miracolele imprevizibilului.

    A fost odată un pui de ponei, care încă de când era foarte mic a început să maltrateze fericirea.
Să nu credeţi că a fost un lucru uşor pentru el, deoarece fericirea iubeşte copiii, se apropie de ei fără precauţii şi chiar încearcă să rămână puţin alături de cei care îi zâmbesc, lucru foarte frecvent în ţara poneilor.
Însă, puiul despre care vorbeam avea detestabilul obicei de a nu trăi în prezent. Era tot timpul înaintea prezentului şi se repezea asupra momentului care venea cu viteza unui fulger.
Astfel încât, fericirea, care aşa cum ştie toată lumea, vrea să fie recunoscută, mângâiată, alintată, nu avea nici o şansă să fie primită de către acel pui de ponei, pe care îl chema, am uitat să vă
spun, Ilfoke.
Mai târziu, devenit un frumos ponei adolescent, făcea în aşa fel încât să descalifice orice moment de fericire posibilă cultivând insatisfacţia, amărăciunea şi resentimentele şi, mai ales atribuindu-şi injuncţii: "Trebuie să fac asta, trebuie să fac aia..."
Viaţa nu era niciodată aşa cum ar fi trebuit să fie, ceilalţi nu se comportau cu el aşa cum ar fi trebuit, tot ceea ce i se întâmpla avea un gust de ceva insuficient şi deja cunoscut. Pe scurt, fericirea, imediat ce îl zărea pe Ilfoke, se abătea din drum, fiindcă trebuie să ştiţi că fericirile, oricare ar fi vârsta şi calităţile lor, nu suportă violenţa şi devalorizările.

Astfel, de-a lungul vieţii lui de adult, poneiul care trăia într-o superbă crescătorie de cai, pe un platou înalt, înconjurat de multă dragoste şi atenţie, bucurându-se de o mare libertate, avea o serie de atitudini şi de comportamente care descurajau orice fericire ce trecea pe lângă el, oricât de perseverentă ar fi fost. Era ca şi cum Ilfoke îi interzicea fericirii să se apropie de el, ca şi cum
i-ar fi spus: "Nu am încredere în tine."
Poate o să îmi spuneţi că, privind în jurul lui şi-a dat seama cât de diferiţi sunt ceilalţi, simţea când mergeau pe păşune, la plimbare, alături de ceilalţi ponei masculi sau femele sau pui, faptul că ei ştiau să primească fericirea.
Nu era deloc aşa. El credea pur şi simplu că există noroc, care vine la anumiţi privilegiaţi, dar el, oricum nu putea conta pe aşa ceva. "Eu nu mă bazeze pe noroc, ca şi alţii, mă bazez doar
pe mine însumi!", îi plăcea lui să le spună tuturor.
Printre altele, nu ştia că, mai târziu, partenera lui şi copiii pe care i-au avut, îl numeau între ei "Domnul Singur". Astfel Ilfoke, sau "Domnul Singur" îşi petrecu viaţa cultivându-şi insatisfacţia cu perseverenţă. "Dificultăţile, spunea el, le cunosc, nu mă deranjează, am trăit cu ele toată viaţa, doar nu o să mă părăsească acum!" Ar fi putut să spună altfel: "Am o mare abilitate în a-mi activa şi a intreţine dificultăţile, cred că îmi este foarte greu să renunţ la această abilitate, să nu mă mai plâng mereu, să nu mai cred că sunt un persecutat al vieţii".
Nu ştia încă faptul că era posibil să se schimbe, să vadă altfel lucrurile, să fie mai deschis în faţa imprevizibilului întâlnirilor, să primească prezentul, ca pe un dar - ca pe un cadou. Pentru că prezentul poate fi un cadou, dacă ştim cum să îl primim!
Nu, nu ştia deocamdată cum să facă acest lucru, iar povestea aceasta îi este dedicată lui.
Poate o va citi. În limba poneilor, bineînţeles!

sursa: http://servicii-psihologice.blogspot.ro