REGELE TĂCERII

 Există o mare diferenţă între a împărtăşi şi a avea un schimb. Într-un schimb, fiecare dă
şi primeşte. Într-o împărtăşire, există cineva care dă şi altcineva care primeşte. Pot exista însă şi
împărtăşiri reciproce...

Încă din şcoala primară i se spunea "Regele tăcerii", nu doar pentru că era foarte
zgârcit cu cuvintele, ci şi pentru că tăcerea lui avea o calitate aparte, care îl incita pe celălalt
să vorbească, să se exprime, să spună lucruri pe care le purta demult în el, fără să fi îndrăznit
vreodată să le spună... Era un copil subţire, cu pieptul puţin adâncit şi cu gesturi neîndemânatice,
care nu avea rezultate prea bune la gimnastică, unde era ultimul din clasă.
Mai târziu, devenit adult, nimic special nu îţi atrăgea atenţia asupra lui. Ai fi putut spune,
fără nici o ezitare că trecea mai degrabă neobservat şi stârnea foarte puţin interes într-un grup.
La început, fetele îl ignorau, parcă nu îl vedeau şi, totuşi, de fiecare dată când era prezent şi el, se
întâmpla ca una dintre ele să îi vorbească, nu pentru a-i cere ceva sau pentru a-i face o invitaţie,
ci pentru a sta de vorbă cu el. Pentru a se exprima, a i se confesa, a spune uneori lucruri pe care
nu le spusese nimănui înainte. Putea să îi povestească o amintire din copilăria ei, un vis, un
proiect sau un eveniment care o marcase.
Jean, cum se numea băiatul, avea un fel foarte particular de a asculta. Mai întâi, privea
buzele celui care vorbea, apoi, propriile lui buze schiţau câteva aprobări sau confirmări, în
tăcere, o mimică foarte sumară, pentru a-i lăsa celuilalt impresia că era ascultat. După aceea,
îşi privea interlocutorul, cam despura nasului, între ochi şi continua să schiţeze o mimică
aprobatoare. Şi, mai ales, ştia să încline capul exact la momentul potrivit. Acea uşoară înclinare
din cap, puţin spre stânga, îl făcea pe cel care vorbea să aibă dintr-o dată mai multă încredere în
el.
Nu avea nevoie să pună întrebări, să facă comentarii, să aprobe sau să discute ceea ce
spunea celălalt. El doar primea. Până în momentul în care cel sau cea care i se confesa spunea,
cu un aer distrat: "Bine, te las acum, trebuie să plec." Iar el îi răspundea mereu, cu aceleaşi
cuvinte: "Să fii plin de viaţă!"
În perioada aceea, la liceu, când îl vedeam des, nu i se mai spunea "regele tăcerii",
ci "Plindeviaţă". Dar, după ceva timp, toţi erau miraţi pentru că, chiar dacă li se părea simpatic,
nu îl considerau nici prea dinamic, nici prea însufleţit.
Dacă v-aş spune că fostul "rege al tăcerii", cel căruia i se spunea "Plindeviaţă" a devenit
psiholog şi, mai târziu, chiar psihanalist, probabil că nu vă voi surprinde. Era foarte bun în
profesia lui şi reuşise câteva terapii spactaculoase, chiar dacă mulţi dintre pacienţii lui nu mai
veneau la el la cabinet, deoarece aceştia aveau nevoie de ceva în plus decât o ascultare în tăcere,
oricât de călduroasă şi de binevoitoare ar fi fost ea!

Când "Plindeviaţă" s-a căsătorit, disponibilitatea lui pentru a-i asculta pe ceilalţi nu s-
a diminuat deloc, chiar dacă îşi consacra mult timp relaţiei de cuplu, apoi familiei, însă nu a
devenit astfel mai vorbăreţ.
Neînţelegerea care a apărut foarte repede între el şi soţia lui consta în faptul că ea dorea
să aibă în faţa ei pe cineva căruia nu doar să îi vorbească, dar care să vrea să vorbească şi de el,
care să accepte să exprime ceea ce simţea, care să-şi dorească să împărtăşească entuziasmul şi
îndoielile, care să îndrăznească să vorbească despre gândurile şi visele sale. Ea îi spunea adeseori
soţului ei: "Aş vrea să te ascult, să te înţeleg, astfel aş putea să primesc, să împărtăşesc cu tine, să
fie un schimb reciproc..."
Paradoxul acestei situaţii, era faptul că "Plindeviaţă", care ştia atât de bine să îi asculte
pe ceilalţi, trăia cu o femeie care nu reuşea să îi suporte tăcerea, oricât de stimulantă ar fi fost.
Astfel, treptat, fără ca măcar să îşi dea seama, a început să se închidă şi ea în tăcere. "Nu mai
vreau să fiu doar eu cea care vorbeşte, am nevoie ca şi tu să vorbeşti despre tine." Îşi exprima
astfel o cerere reală, importantă pentru ea, care se pare că există la multe dintre femei, la cele
care au o adevărată dorinţă de a comunica, de a pune în comun.
Nu ştiu dacă vă puteţi imagina continuarea poveştii. Într-o zi, soţia lui s-a hotărât să îl
părăsească...
Povestea aceasta nu are nici o morală, poate doar reflectă una dintre neînţelegerile cele
mai acute şi cele mai durabile dintre o femeie şi un bărbat: nevoia de a vorbi despre sine, din
partea unuia şi dificultatea de a se exprima a celuilalt.

sursa: http://servicii-psihologice.blogspot.ro